Istoria vie povestită pe o bancă, în Parcul Colorat, nu de sub pălăriile cu pene…

Gheorghe Juvină, povestind pe o bancă, în Parcul Colorat
Gheorghe Juvină, povestind pe o bancă, în Parcul Colorat

În această dimineață am avut parte de o experiență interesantă, extrem de emoționantă (pentru cei care au timp și dispoziția să asculte așa ceva).

Domnul respectabil din imagine se numește Juvină Gheorghe și are 89 de ani, drept pentru care poate fi privit ca o adevărată istorie vie, fără niciun risc de a greși…

Am zis-o recent, cu mai multă tărie o reafirm în urma întâmplării de azi, din ce în ce mai mult cred că nimic nu este întâmplător sub soare…

De dimineață m-am trezit în zâmbetele doamnelor și domnișoarelor care, de sub superbele pălării pline cu pene, le sorbeau din ochi pe excelențele  lor regale, ieșite în balcon pentru a saluta poporul…

Și la nici o oră distanță l-am întâlnit pe nea Gheorghe, Juvină Gheorghe, în Parcul Colorat, bându-și cafeaua, aflat el însuși pe drum spre o întâlnire la care fusese invitat dar nu știa pentru ce…
Și am intrat în vorbă…

– E bună cafeaua în parc, dimineața, pe răcoare, nea Gheorghe?
– Bună, rea, mai văd și eu lumea căci acasă nu mai am pe nimeni, cu cine să o beau…?

Am mai zis de una, de alta, el s-a mai plâns de necazurile pe care i le fac cei de la telefon, punându-l pe drumuri pentru o factură plătită de fapt și până la urmă, sub impresia puternică făcută de participanții la evenimentul de ieri, 10 mai, nu m-am putut abține să nu-l întreb
– Cum era pe vremea aceea, nea Gheorghe? cu referire evidentă la anii regalității

– Păi cum să fie? Rău! Foarte rău! Eram niște nimeni… Și noi nu am fost chiar dintre cei mai săraci.
Tata avea mașină de secerat, de treierat grâu…
Când venea vremea secerișului ne strângeam mai mulți, puneam o cergă mare în mijlocul câmpului, strângeam acolo tot grâul treierat după care îl împărțeam în 10 grămezi egale…
Când terminam aranjatul în grămezi apăreau zapcii, însoțiți de jandarmi cu armele la ei și 9 dintre cele 10 grămezi de grâu dispăreau…
Mai rămânea una pe care o împărțeam noi, ceilalți, cei care muncisem acele pământuri… Poate ați auzit de zeciuială… Nu era a zecea parte care ni se lua ci a zecea parte care ni se mai lăsa.
A urmat un beep lung…

– În război cum a fost?
– Eram încă prea tânăr la începerea războiului, nu am luptat pe front, dar ce am văzut în spatele frontului nu i-aș dori nimănui să vadă… Oricât ne-ar fi de greu nu ne poate fi mai greu decât într-un război… A trecut, mulți dintre cei pe care îi cunoșteam nu s-au mai întors la casele lor, mai vezi pe ici, pe colea câte o cruce, un monument ridicat în memoria lor.

– Și a venit ”comunismul”…
– Tinere (!!), sunt unul dintre cei care au prins, care au trăit tot răul din țara asta, sub 3 regimuri… Voi, ăștia mai tineri, ați apucat doar o parte din el…
În ’56, pe vremea lui Gheorghiu Dej, am fost nevoit (obligat, gonit) să-mi părăsesc locurile în care m-am născut…
Am ajuns la Cluj… Al doilea lucru pe care l-am făcut acolo a fost să-mi iau un dicționar pentru că în prima zi am răbdat de foame întrucât vânzătoarea de la pâine nu ”a înțeles” ce-i cer… În România era și atunci Clujul… Am învățat și limba vânzătoarei, am reușit să-mi cumpăr și pâine și după ceva timp m-am angajat la mină, miner adică, electrician de mină.
După 32 de ani de lucru în mină am ieșit la pensie… Ca miner… Cu 2000 de lei pensie.
Dacă aș fi apucat, mai tânăr, în putere, aceste vremuri, poate că aș fi ajuns și eu parlamentar și doar ”suplimentul” ar fi fost mai mare decât pensia mea, a unuia care a lucrat 32 de ani în mină.

– Și acum?
– Acum singur… M-am întors în Giurgiu după pensionare, mi-am cumpărat un apartament, aveam o nepoată de la care speram un pic de ajutor la bătrânețe dar aceasta și-a luat bărbatul, copiii, cățelul, purcelul, cum se zice, și au plecat în lumea largă… Spre locuri în care au crezut și chiar o duc mai bine… Nu-i plac pălăriile cu pene, că prea te văd că vrei să mă întrebi despre asta…

Încă odată îți zic! Am fost copil/tânăr înainte de ’47, familia mea nu a fost una dintre cele mai sărace, nu am fugit de muncă niciodată dar AM TRĂIT acele vremuri ale monarhiei și nu pot să cad în extaz în fața celor din balcon așa cum le-am văzut pe domnișoarele acelea de care zici, că am și eu televizor!

Hai, că uite, vine încă o mașină… Mă duc la întâlnire, nu știu ce e, ceva cu medici bănuiesc, că și acolo vrea cineva să mă întrebe câte ceva, așa cum ai făcut dumneata, acum.

Sănătate și numai bine îți doresc, nea Gheorghe!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Navigând în continuare vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor. Despre cookie

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close